Monumentele istorice din Romania             Romana English

emilia / 02-Feb-2010

Manastirea Varbila a fost zidita, dupa pisania descifrata si publicata de Nicolae Iorga, la 14 septembrie 1539 (7048), de "dumnealui jupan Dragomir marele spatar si dumnealui jupan Toma ban si dumnealui jupan Caraci, al doilea vistier". Spre sfarsitul secolului al XVII-lea este refacuta din temelie de piatra, de Pana Filipescu, mare spatar, iar in 1731 este inchinata manastirii Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai. Cutremurul din 1802 i-a daramat in intregime boltile si partea superioara a zidurilor. In anii 1803-1805, biserica si cladirile din ansamblu au fost restaurate de egumenul Paisie Sinaitul. Dupa secularizarea averilor manastiresti, au inceput sa se ruineze, starea lor de degradare fiind din ce in ce mai avansata, pana in anii 1937-1938, cand Comisia Monumentelor Istorice a intreprins o serie de reparatii la biserica.

( dupa "Repertoriul Arhitecturii in Tara Romaneasca 1600-1680" de Tereza Sinigalia, Editura Vremea - Bucuresti 2004 ) 

DavidC / 31-Jan-2010

Noua infatisare a bisericii se datoreaza reconstructiei integrale din anii 1994-1998.

goretchi bogdan / 26-Jan-2010

       Biserica Oţetari, situată în centrul oraşului, în perimetrul Batiştei–Vasile Lascăr, foarte aproape de Piaţa Rosetti, Teatrul Naţional, Biserica Armenească şi Colegiul Naţional „Spiru Haret”, este un loc discret, dar plin de viaţă duhovnicească, al geografiei ortodoxiei bucureştene. Scăderea numărului enoriaşilor proprii este suplinită prin îndreptarea credincioşilor din alte colţuri ale oraşului către un locaş cald şi paşnic, comoară ascunsă de istorie şi artă, în care rugăciunea hrăneşte şi luminează sufletele. Omul devine mai liber, iar comunitatea îşi reface ţesuturile afectate de înstrăinare. Pentru credincioşii de la „Oţetari”, Biserica este Acasă. Confruntată nu rareori cu dificultăţi materiale, Biserica noastră nu a încetat niciodată să nutrească darurile sufleteşti. Şi poate că, dincolo de oricare alt dar cu care „Oţetarii” au fost binecuvântaţi, cel mai de preţ este religiozitatea nobilă, reţinută dar plină de forţă, a creştinilor care frecventează Biserica.

 Arhitectura

Biserica Oţetari are o formă alungită, trilobată; absidele laterale, ca şi cea a altarului, sunt adâncite. Construcţia din zidărie groasă de cărămidă susţine acoperişul care, pe o şarpantă din lemn, suportă o învelitoare din tablă. Pridvorul creează impresia de spaţiu liber, deschis. Pronaosul cu tavan scund accentuează efectul de înălţare, în momentul pătrunderii în naos, iar absidele cu vitralii şi turla octogonală măresc şi ele această senzaţie. Acoperişurile de tablă ale celor două turle au formă de bulb, de factură slavă. Lungimea interioară este de 23,10 m, lăţimea în dreptul absidelor ajunge la 9,43 m, iar înălţimea interioară a turlei este de 12,60 m.         Deşi nu are dimensiuni mari, clădirea bisericii emană o impresie de monumentalitate, atât la interior, cât şi la exterior. 

Istoric

Pe actualul loc al Bisericii Oţetari s-a aflat, iniţial, un zăvoi de oţetari, pe malul fostei gârle Bucureştioaia, afluent al Dâmboviţei, care îşi avea vadul pe actuala stradă Galaţi (date despre această apă găsim în Istoria fondării oraşului Bucureşti de Dimitrie Papazoglu). În anii 1680-1681 a fost construită, în zilele lui Şerban Vodă Cantacuzino, o bisericuţă din lemn, despre care găsim referiri în Istoria Bucureştilor de Ionescu-Gion şi în „Din vechiul Bucureşti între anii 1789-1791” de Gheorghe Florescu. Tot din lemn s-a refăcut, în anii 1691-1692, pe vremea Domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), martir al creştinătăţii, o a doua biserică, iar după răzmeriţă a fost ridicată, în iulie 1757, sub Domnia lui Constantin -Vodă Mavrocordat, a treia Biserică, de data aceasta din zidărie, aşa precum aflăm dintr-un act al Mitropolitului Grigorie al Ungrovlahiei, din 1786. Din pisania veche, scrisă cu litere chirilice săpate în piatră, care se păstrează în pridvorul bisericii, aflăm că aceasta s-a zidit şi înfrumuseţat cu ajutorul lui Mărgărit Staroste, al lui Nicolae Cernavodeanu, al Jupânului Nicolae Cupeţul şi al altor creştini, „ca să le fie lor veşnica pomenire” La 25 august 1794, un ctitor pe nume Radu Nicule a dăruit Bisericii un clopot. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Biserica Oţetari, aşa cum avea să rămână întipărită în memoria bucureştenilor, a fost locul de îngropăciune al membrilor marii familii negustoreşti Hagi Tudorache, de la care se păstrează şi astăzi, în pridvorul Bisericii, două morminte cu pietre funerare, datate 1825 şi 1845.       

Cu prilejul restaurării din 1860-1866, pe timpul Mitropolitului Nifon Primat al României (1850-1875), cu ajutorul familiilor Hagii Tudorache, N. Zamfirescu şi Romanescu, unul dintre cei mai importanţi pictori români Gheorghe Tattarescu (1820-1894), a executat întreaga pictură murală în ulei a Bisericii Oţetari, precum şi iconostasul.

Mitropolitul Nifon s-a născut la Bucureşti, în mahalaua Oţetarilor, pe uliţa Teilor, actuala stradă Vasile Lascăr, în anul 1789, ca fiu al blănarului Rusailă, originar din oraşul Castoria–Macedonia, care ajutat de Arhimandritul Iason a venit în Bucureşti, împreună cu soţia sa Aposta. Rusailă îl întâlnise la Salonic pe Arhimandritului Iason, în timpul unui pelerinaj la Sfântul Munte Athos. Arhimandritul Iason locuia împreună cu nepotul său, călugărul Sofronie, în curtea Bisericii Oţetari. Aici la Biserica Oţetari, va fi botezat viitorul Mitropolit şi va lua primele lecţii de învăţătură bisericească, de citire, scriere şi cântare psaltică, de la călugărul Sofronie.

Chipul Mitropolitului Nifon este pictat în pronaosul Bisericii Oţetari.

Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (1789-1875) a dăruit Bisericii Oţetari, după restaurarea încheiată la 1866, o falangă dintr-un deget al Sfântului Mare Mucenic Haralambie (89 d.Hr.–10 februarie 202 d.Hr.), cel mai longeviv sfânt creştin. Părinţii Sfântului Mucenic Haralambie, au fost botezaţi de Sf. Apostol Ioan, iar despre bunicii săi se spune că ar fi fost botezaţi chiar de către Sf. Ioan Botezătorul.  

Patrimoniul artistic

Pictura murală, care îi aparţine unuia dintre cei mai importanţi artişti plastici români Gheorghe Tattarescu, transformă Biserica Oţetari într-un monument de primă importanţă, care aşteaptă să fie descoperit. Pictura este executată în ulei, pe un strat din glet de ipsos. Stilistic, pictura aparţine şcolii realiste de influenţă italiană, care se întrepătrunde cu filonul bizantin ortodox, creând un stil propriu lui Gh. Tattarescu. Se remarcă forţa desenului, arhitectura sobră a compoziţiilor, tehnica impecabilă a folosirii clar-obscurului, impresia de spaţiu şi profunzime. Biserica păstrează obiecte cu valoare de patrimoniu dăruite, de-a lungul veacurilor, de ctitori: un epitaf al Mântuitorului, brodat în fir, din anul 1793; o icoană împărătească ferecată în argint, din anul 1803; două icoane din 1804; vitraliile Bisericii, datând din anul 1909. Medalioanele exterioare din mozaic sunt executate de pictorul Eugen Profeta.

                                 Biserica Oţetari are trei Sfinte Hramuri

     ·Sfinţii Voievozi sau Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, prăznuit la 8 noiembrie (hramul primei biserici);

     ·Sfântul Ierarh Nicolae, prăznuit la 6 decembrie (hram adăugat în 1757, la refacerea Bisericii din zid);

     ·Sfântul Mare Mucenic Haralambie, prăznuit la 10 februarie. 

 Sfântul Mucenic Haralambie a fost Episcop al Magnesiei (Asia Mică) fiind martirizat la porunca împăratului roman Septimius Severus (193 – 211), pentru că îşi mărturisise credinţa în Hristos, înfruntându-l pe împărat, şi o creştinase chiar pe fiica acestuia Galina, şi pe toţi curtenii ei. Sfântul de 113 ani a fost torturat prin ruperea cărnii cu cârlige de fier şi prin jupuirea pielii.

 În timpul supliciului, Sfântul Mucenic Haralambie, le-a spus celor care îl persecutau: „Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!” A rezistat tuturor torturilor şi a săvârşit şi alte minuni, precum învierea unui tânăr sau izgonirea demonilor. Sfântul a murit înainte de a fi executat prin tăierea capului, după ce L-a văzut pe Mântuitor şi pe sfinţii Săi. Astfel şi-a dat duhul la 10 februarie 202, unul dintre cei mai veneraţi martiri ai Bisericii creştine de la începutul secolului al III-lea. Sfântul Haralambie are putere asupra bolilor şi a morţii. Icoanele îl înfăţişează ţinând ciuma în lanţ. Se mai spune că Sfântul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu ca bolile să nu se apropie de oamenii care postesc de ziua sa. O legendă din Bucovina spune că Sfântul Haralambie a suferit foarte mult în timpul vieţii. De aceea, înainte să moară, Dumnezeu i-a spus să îşi aleagă o răsplată. Sfântul i-a întrebat pe oameni ce ar trebui să ceară, şi ei l-au rugat să ceară ciuma, care făcea pe atunci multe victime. Dumnezeu i-a dăruit atunci ciuma (boala), iar Sfântul Haralambie a legat-o cu un lanţ şi tot aşa o ţine şi astăzi.

Sfântul Mucenic Haralambie este considerat Tămăduitor al bolnavilor, Mare ocrotitor al familiilor, căsniciilor şi copiilor, un Mare Sfânt şi Grabnic Ajutător.

Moaştele sale făcătoare de minuni, ridicate de credincioasa Galina şi încredinţate comunităţii creştine din Antiohia, au fost duse la Constantinopol. De acolo, după practica sfântă, s-au împărţit şi s-au dăruit diferitelor Biserici din lumea întreagă.

Aşa se face că Mitropolitul Nifon a înzestrat ctitoria sa, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail si Gavriil şi Sfântul Ierarh Nicolae din Bucureşti, cunoscută şi sub numele de Biserica Oţetari, cu Sfinte Moaşte din trupul cel făcător de minuni al Sfântului Mucenic Haralambie.

L.S. / 25-Jan-2010

BISERICA SF. MARE  MUCENIC  DIMITRIE -”SLOBOZIA”- „De la CRUCEA lui LEON VODĂ”

Hram:  Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Adormirea Maicii Domnului, Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil. 

Biserica Slobozia şi Crucea lui Leon Vodă le găsim ascunse în spatele unei bogate vegetaţii înalte. Crucea este ridicată de către Leon Vodă, pe locul luptei din august 1631, dată de Domn, care a biruit boierii răsculaţi, conduşi de aga Matei din Brâncoveni.

Lângă cruce, este ridicată de către Radu Leon, fiul lui Leon Vodă, la 1664, o biserică din zid, în formă de navă. Prin hrisovul domnesc din 1667, biserica este "slobozită” de biruri şi dări faţă de ţară.

La 1743, Constantin Năsturel, mare vistier şi soţia sa Ancuţa Pârşcoveanu, reface biserica din zid, amplificată. Aceasta avea un plan triconc, cu un turn-clopotniţă pe pronaos şi o turlă pe naos, vechiul pridvor este închis cu zid şi se adaugă în faţă, alt pridvor cu coloane din piatră sculptată. La cutremurele din 1802 şi 1838 biserica suferă stricăciuni. Este reparată radical la 1842. Pictura interioară este refăcută de pictorul Răducanu Pârvulescu. În 1890 maestrul Gh. Tattarescu reface pictura în ulei, peste fresca existentă. În 1915 pictura este din nou spălată de Dragoş Petrescu.

Restaurarea din 1969, făcută de Direcţia Monumentelor Istorice, prin arh. Paul Emil Miclescu, redă monumentului înfăţişarea din 1743: a fost desfăcut stratul de tencuială cu asize, s-a redeschis primul pridvor, s-a refăcut turla clopotniţă.

Biserica este de dimensiuni relativ mici (24 x 7,5 – 10 m), cu ziduri foarte groase, are un plan trilobat, cu un turn-clopotniţă, peste pronaos. Spaţiile naosului şi pronaosului sunt acoperite cu câte o calotă semisferică. Are un pridvor dublu, la care - ca un caz mai rar întâlnit - se păstrează şi cele trei arcade inegale frontale, pe stâlpi de zidărie, pictaţi, de la primul pridvor. Nivelul pardoselii a rămas acum mai coborât faţă de nivelul străzii.

Faţadele sunt tencuite simplu, împărţite în două registre de un brâu, aşezat deasupra ferestrelor lărgite şi cu chenare de piatră.

Arh. L.S.

Extras din Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea_”Enciclopedia Lăcaşurilor de Cult din Bucureşti” – Vol.1, 2005, Ed. Universalia 

L.S. / 25-Jan-2010

BISERICA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI    “DOMNIŢA  BĂLAŞA”

Hramuri: Înălţarea Domnului, Sf. Dumitru Basarabov, Sf. Martiri români Const. Brâncoveanu şi cei patru fii.

Aflată acum în spatele blocurilor din Piaţa Unirii, biserica Domniţa Bălaşa a făcut parte dintr-un complex de clădiri al Aşezămintelor Brâncoveneşti.

Domniţa Bălaşa, fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu a clădit, două biserici, una lângă alta, în zona prundului Dâmboviţei, unde îşi avea şi casele:

-Prima biserică aşezată mai la sud-vest de actuala biserică, a fost ctitorită la 1743 cu hramul Botezul Domnului, de Domniţa Bălaşa, împreună cu soţul acesteia, marele ban Manolache Rangabé zis Lambrino. Era o construcţie cu trei nave, fără turle, în stilul bisericilor catolice. Folosită ca paraclis al caselor lui Lambrino, a fost dărâmată la 1871, împreună cu casele ctitorilor.

-Domniţa Bălaşa, rămasă văduvă, ridică la 1750, pe locul lăcaşului de astăzi, o a doua biserică, având hramul Înălţarea Domnului şi construită în stilul tradiţional al bisericilor din ţara noastră. Acest lăcaş era folosit de toţi credincioşii, iar în jurul acestuia, existau case în care functiona o şcoală şi un azil de bătrâni. Biserica este avariată de cutremurul din 1838, după care este dărâmată şi înlocuită cu:

-O a treia biserică ce va fi ridicată pe acelaşi loc, între 1838-1842, cu acelaşi hram, dar construită mai amplu, în stil neogotic, cu turle şi zugrăvită la iterior de Nicolae Polcovnic. Aceasta este ctitoria bănesei Safta Brâncoveanu, văduva marelui ban Grigore Brâncoveanu şi fondatoarea Spitalului şi a "Aşezămintelor Brâncoveneşti". Dar şi această biserică fiind degradată de inundaţiile Dâmboviţei  a fost dărâmată la 1881.

-Între 1881-1885, în zilele domniei Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, pe acelaşi amplasament se ridică actuala biserică Domniţa Bălaşa, cea de a patra pe aceste locuri, edificiu impunător, în stil neoromantic şi neobizantin. Proiectul a fost întocmit de arh. Alexandru Orăscu ajutat de Carol Beniş şi Friederic Hartman,  fiind revăzut şi de arh. André Lecomte de Nouy.

Între anii 1959-1962, monumentul a fost consolidat radical, după proiectul întocmit de ing. Aurel Beleş şi ing. Ion Stănculescu. Restaurarea picturii s-a făcut de pictorul Gr. Stoenescu. După cutremurul din 1977, edificiul a fost din nou consolidat.

Planul  de dimensiuni mari (20,40 x 18,40 m), este în formă de cruce, completat cu absida poligonală a Altarului. Absidele laterale sunt încadrate de 4 scări terminate cu turnuri zvelte, aşezate în jurul turlei mari a Pantocratorului. Pronaosul cu cafasul pentru cor este cuprins în corpul central, fiind marcat spre apus cu un fronton cu o cornişă ornamentată din piatră sculptată, în zimţi de cărămidă şi o friză de ocniţe – avănd în centru butoni din cărămidă roşie. Pridvorul, mai îngust decât corpul bisericii este format din trei arcade frontale (cea centrală mai largă şi cu fronton), sprijinite pe coloane cilindrice din piatră. Faţadele au un parament cu registre din cărămidă galbenă şi roşie -ce formează un zig-zag- alternate cu fâşii tencuite. Ferestrele mari, grupate câte două, au la partea superioară un chenar din piatră. Rozete mici traforate, închid aerisirile scărilor. Deasupra pridvorului se află o rozasă sculptată.

În interior, biserica este pictată în ulei, în stil neorenascentist de pictorii vienezi Kott şi Rihofsky. Pe peretele de apus sunt înfăţişaţi ctitorii şi familia acestora. Cu ocazia restaurării ulterioare, pictorul Grigore Stoenescu a executat portretele ctitorilor noi: Justinian, Patriarhul României şi Mitropolitul primat Calinic Miclescu. Uşile de intrare, tâmpla şi mobilierul sunt operele artiştilor Petre şi Mihai Babic.

În interiorul bisericii, două nişe laterale adăpostesc osemintele Domniţei Bălaşa -în dreapta, şi ale Domniţei Zoe Brâncoveanu, soţia domnitorului Gh. Bibescu -pe stânga., cu monumente dăltuite de sculptorul I. Georgescu, respectiv de sculptorul francez Julles Roulleau.

În parcul din faţa bisericii, se remarcă monumentul Domniţei Bălaşa, una din cele mai reuşite sculpturi ale lui Carol Storck senior.

Arh. L.S.

Extras din Lucia Stoica si Neculai Ionescu-Ghinea, ”Enciclopedia Lăcaşurilor de Cult din Bucureşti” 2005, Ed. Universalia